la urma urmelor, e foarte plăcut când citeşti o carte în care măcar una dintre voci îţi surâde amical şi te asigură, într-un fel sau altul, că tu eşti altfel decât personajele care-ţi sunt antipatice sau care fac greşeli peste greşeli şi doar mila autorului îi mai poate eventual scăpa de un sfârşit nefericit.
pentru că nu e un posibil prieten şi pentru că nu te ţine de mână şi nu te mângâie pe spate spunându-ţi cât de simpatic şi de bun eşti, Max Aue din Binevoitoarele are puţine şanse să se numere printre personajele preferate ale secolului ajuns acum la al doilea deceniu. iar cartea, apăsătoare, ca orice carte bună despre holocaust, are şi ea puţiiine şanse să ocupe 16,5x24 cm în geamantanul pe care, nu-i aşa, cu toţii îl avem gata pregătit pentru momentul în care vom fi nevoiţi să ne abandonăm vastele biblioteci pentru a ne retrage pe o insulă pustie, în compania a zece cărţi preferate. şi mai are şi aproape 1 000 de pagini...
Max nu e un narator care să te ţină de mână şi, la drept vorbind, în toată cartea nu există nici măcar o singură frază care să te facă să-ţi spui: "m-am gândit şi eu la asta, dar nu ştiam cum s-o pun în cuvinte" (cu varianta "aşa e, are dreptate"). adică nu dai de nimic care să te facă să te simţi bine cu tine sau cu celălalt, fie el şi personaj livresc, nu musai principal, dintr-un roman validat de goncourt şi de academia franceză. despre cum şi de ce se citesc aceste 1 000 de pagini fără plictis, în episodul următor.
