cinematografissim

regula e ca trailerul sa adune la un loc mai toate momentele reusite dintr-un film, de ajungi in cinema si te intrebi la ce te-ai mai transportat acoloşa. cu inglorious basterds e altfel: trailerul il nedreptateste. e despre dublul sens al unor obsesii: paramilitarii obsedati sa casapeasca nazisti, colectionari de scalpuri, de o parte, si nazistii obsedati de ale lor, pe de alta parte. iar obsesia principala, cea mai para si meta, este filmul. gorzo o explica bine.
ce nu am citit pana acum in nici o recenzie e ca filmul asta are un rafinament aparte, care aminteste, vag, ce-i drept, de barry lyndon-ul lui kubrick. actori excelenti (minus brad pitt) si scenariu excelent. exista ceva scene mai putin digerabile pentru un stomac subtire, dar hapurile-s hapuri. si totusi, vocea lui brad pitt isi joaca bine rolul. ar fi fost un bun actor de teatru radiofonic. filmul mut nu l-ar prinde.
asa stand lucrurile, din multe puncte de vedere a fost un an cinematografissim. si inca mai asteptam abrazos rotos & antichrist & limits of control. in aceasta ordine, care se poate sa fie si cea a aparitiei pe marile ecrane.

adaptare. pentru marile ecrane

naratorul necreditabil isi descrie personajele doar asa cum le vede el. conditia credibilitatii, asadar: sa le descrie asa cum se vad ele, din propria lor perspectiva. a-i vedea pe ceilalti asa cum se vad ei. in primul rand.
iar pentru o autocredibilizare, personajele ar fi de preferat sa se poata ipostazia si altfel decat cum se vad ele. sa-i flateze putin si naratorului orgoliul.

tot despre narator: preainaltul care a creat lumea povestibila si este Narator. de gradul intai. asta pentru naratorul lui thomas mann. unul de gradul doi.

i was here, with me

il y a longtemps que je t'aime/ a la claire fontane

m-a prins ora 3 pentru ca am vazut un film.
asta:

cred ca mult timp o sa treaca pana cand o sa vad altul la fel de reusit.
o vina asumata cu asupra de masura, cum se inteleg oamenii intre ei si cum se uita unii pe altii fara a se uita, despre cum se schimba recuperand crampeie de viata, doua surori, un oras de provincie care nu e un cimitir - cum sunt mai mereu orasele "mari". si nu, nu e despre eutanasie.
e primul film al lui ph. claudel. sper sa ii iasa toate la fel de bune. iar kristin scott thomas e de nerecunoscut.

de-aia o sa vina zorii peste mine. ritualul de trezire, de dupa alarma care nu ma mai urneste de mult din asternut: porumbei plimbandu-se grabit pe marginea de aluminiu a ferestrei. dar n-o sa functioneze nici asta - sau n-o sa fie nevoie, pentru ca se prea poate sa nu dorm deloc. sa incheiem cu piesa de pe generic (dar cu barbara):

bate vantul, o sa am musafiri, am de lucru si citesc o carte faina, cu un titlu destul de stupido-sentimentaloid, dar e despre adam si eva, sarpe si iehova.
etc.

asa...

alte buticuri. nu celelalte altele, altele-altele.
astept craciunul si-mi amintesc precis ce faceam in urma cu 5 ani exact pe 29 spre 30 noiembrie. in 2003, eram la roma, in camera de hotel, si beam vin rosu cu doua prietene, in compania adormita (de-a dreptul) a unui prieten. in sertarul noptierei am uitat cerceii mei preferati, singurii mei cercei dreptunghiulari de aur-- tributul adus romei de mine.
sunt bune bomboanele tres gioli!
am ramas in bucuresti ca sa votez. mda...
maine o sa ma duc la un film, singura. deja stiu ce cadouri voi lua pentru sarbatori.
mie mi-as fi luat un bilet la N.V. dar a fost.

pentru ca!

felurite feluri nelafel

am schimbat, odata cu domiciliul, si "buticurile". cel de-aici are fel de fel. e ca si cum as avea o antena smechera, inainte de '89, si as prinde bulgarii, ptr ca mai toate acele fel de fel sunt bulgaresti. minune, au si coca cola black.

aproape am terminat rezerva de filme almodovar si am trecut pe filme vechi. suddenly, last summer, cu scenariu de tennessee williams si gore vidal. de ce nu am auzit nimic de filmul asta pana acum? si de ce nu se mai fac astfel de filme? elizabeth taylor mi-e draga. nu joaca ea minunat, dar are talentul unor actrite de film mut: alura dramatica si chip expresiv-contorsionat in incercarea de a reda o traire launtrica de o subtilitate pe care n-o poate "dovedi". spun toate astea cu mare drag.

iar acum o sa-mi alung somnul cu un film nou, norvegian. reprise.

mai vedem...

oare nu-i orice poveste de dragoste care sfarseste rau asemenea povestii de dragoste dintre henric VIII si anne boleyn? dorinta lui de a avea un baiat care sa-i mosteneasca tronul nu-i altceva decat o boala, asemenea zecilor de alte boli pe care le poarta fiecare -- boli care, in cele din urma, inghit protagonistii mai oricarei povesti de dragoste. henric i-a promis ca va fi regina lui. hmm... barthes descrie foarte bine momentul in care printesa de cleves intelege ca a ajuns o femeie ca oricare alta.

evident, e putin probabil ca, pe langa repudierea primei sotii si a religiei in care se nascuse, sa-si fi insotit cererea in casatorie de implacabila conditie: un flacau, altfel iti va sta capul acolo unde-ti stau picioarele.

cu religia tarii, intre noi fie vorba, e o alta poveste. anne fusese educata in olanda si franta. henric insusi se pregatise, pana sa moara fratele-i mai mare, mostenitorul de drept al tronului, pentru o cariera ecleziastica. nu vorbim aici doar de doi oameni impulsivi, care-s gata sa-si vanda sufletul pentru a fi unul cu celalalt. sa nu fi avut ei nici urma de dorinta de a reforma crestinismul? si, chiar de nu ar fi avut, nu e casatoria lor, cu tot ceea ce a implicat, o dovada in plus ca, la 1500, in quattrocento care vasazica, era destul de corupt crestinismul oficial, dogmatic?