după ce termini o facultate românească (includ aici şi master, şi doctorat) nu poţi spune că eşti "competent" în ceva, nu, se cheamă că eşti autodidact. asta dacă, înainte de admitere, ai avut deja o bază, cât să îţi consolidezi întrucâtva discernământul. ca să îţi găseşti apoi singur nişte cărţi şi să nu le citeşti în cheia -- de cele mai multe ori falsă -- oferită de cei mai mulţi dintre profesori (în cazul în care unele dintre ele sunt în bibliografia vreunui curs).
aşa că termini o facultate şi nu eşti pregătit pentru nimic. pentru că mai nimeni nu ştie de ce predă acolo (dincolo de statut şi de ideea, atât de des nefericită, în cazul atâtora, de a fi "dascăl"), aşadar nimeni nu ştie despre ce anume vorbeşte şi dacă există o finalitate a informaţiilor livrate prin dictare. şi uite-aşa mai toţi absolvenţii, când se angajează, se duc unde se nimereşte şi sunt destul de mulţumiţi că au nimerit totuşi undeva şi că au şi ei un salariu cât să plătească întreţinerea şi restul facturilor. e greu să ajungi să crezi în meritul propriu, să ai o demnitate a profesiei pe care o practici, dacă nu ştii decât ce ţi-au livrat la cursuri cu nume pompoase nişte profesori a căror inspiraţie este epuizată complet imediat după conceperea titlului pe care cursul îl va avea scris frumos în orarul afişat la o săptămână sau mai bine după începerea anului universitar.
miercuri, 22 iunie 2011
joi, 10 martie 2011
coşbuchianism
cooorrect. statistici, pagini, linkuri, manualul, examenul, sesiunea, bucata de cremene, totul, ţvetaeva, rilke, pasternak, leonid, maurice,
ceva, castane, ceasul, oastea, oştirile, răgazul, zăgazurile -- rupte.
colega, eleva, machiajul, penajul, stiloul,
alcovul, brelocul, scrisoarea, Iosif, Mut-em-enet, Potifar, Iosif-el.
cambrarea, stupoarea, orice.
albastră, neocastă, glastră, fereastră, la oglindă.
ceva, castane, ceasul, oastea, oştirile, răgazul, zăgazurile -- rupte.
colega, eleva, machiajul, penajul, stiloul,
alcovul, brelocul, scrisoarea, Iosif, Mut-em-enet, Potifar, Iosif-el.
cambrarea, stupoarea, orice.
albastră, neocastă, glastră, fereastră, la oglindă.
Ce să fac? Unde-mi stă capul?
Grabnic, hai să-nchid dulapul.
(Să mă port să nu mă prindă.)
(Să mă port să nu mă prindă.)
miercuri, 12 ianuarie 2011
insula pustie & eriniile
la urma urmelor, e foarte plăcut când citeşti o carte în care măcar una dintre voci îţi surâde amical şi te asigură, într-un fel sau altul, că tu eşti altfel decât personajele care-ţi sunt antipatice sau care fac greşeli peste greşeli şi doar mila autorului îi mai poate eventual scăpa de un sfârşit nefericit.
pentru că nu e un posibil prieten şi pentru că nu te ţine de mână şi nu te mângâie pe spate spunându-ţi cât de simpatic şi de bun eşti, Max Aue din Binevoitoarele are puţine şanse să se numere printre personajele preferate ale secolului ajuns acum la al doilea deceniu. iar cartea, apăsătoare, ca orice carte bună despre holocaust, are şi ea puţiiine şanse să ocupe 16,5x24 cm în geamantanul pe care, nu-i aşa, cu toţii îl avem gata pregătit pentru momentul în care vom fi nevoiţi să ne abandonăm vastele biblioteci pentru a ne retrage pe o insulă pustie, în compania a zece cărţi preferate. şi mai are şi aproape 1 000 de pagini...
Max nu e un narator care să te ţină de mână şi, la drept vorbind, în toată cartea nu există nici măcar o singură frază care să te facă să-ţi spui: "m-am gândit şi eu la asta, dar nu ştiam cum s-o pun în cuvinte" (cu varianta "aşa e, are dreptate"). adică nu dai de nimic care să te facă să te simţi bine cu tine sau cu celălalt, fie el şi personaj livresc, nu musai principal, dintr-un roman validat de goncourt şi de academia franceză. despre cum şi de ce se citesc aceste 1 000 de pagini fără plictis, în episodul următor.
pentru că nu e un posibil prieten şi pentru că nu te ţine de mână şi nu te mângâie pe spate spunându-ţi cât de simpatic şi de bun eşti, Max Aue din Binevoitoarele are puţine şanse să se numere printre personajele preferate ale secolului ajuns acum la al doilea deceniu. iar cartea, apăsătoare, ca orice carte bună despre holocaust, are şi ea puţiiine şanse să ocupe 16,5x24 cm în geamantanul pe care, nu-i aşa, cu toţii îl avem gata pregătit pentru momentul în care vom fi nevoiţi să ne abandonăm vastele biblioteci pentru a ne retrage pe o insulă pustie, în compania a zece cărţi preferate. şi mai are şi aproape 1 000 de pagini...
Max nu e un narator care să te ţină de mână şi, la drept vorbind, în toată cartea nu există nici măcar o singură frază care să te facă să-ţi spui: "m-am gândit şi eu la asta, dar nu ştiam cum s-o pun în cuvinte" (cu varianta "aşa e, are dreptate"). adică nu dai de nimic care să te facă să te simţi bine cu tine sau cu celălalt, fie el şi personaj livresc, nu musai principal, dintr-un roman validat de goncourt şi de academia franceză. despre cum şi de ce se citesc aceste 1 000 de pagini fără plictis, în episodul următor.
miercuri, 22 decembrie 2010
la un adică & CCW
apropo, am gasit azi in anticariatul din doamnei ceva care se numea dictionar invers si m-a derutat cumplit, apoi mi-a placut enorm si, in cele din urma, cautand niste cuvinte prin dansul, m-a derutat din nou si l-am lasat pe raftul de unde il culesesem, ca-mi dadea ameteli buchiseala invers alfabetica dupa care erau aranjate vorbele.
selectia si insiruirea cuvintelor avea ceva suprarealist cu totul. initial am crezut ca, din cine stie ce motive, au facutara un dictionar in care cuvintele sunt scrise dal fine al capo. si, cu aceasta nastrusnicie in minte, uitandu-ma in dictionar si picandu-mi ochii pe cuvinte totaaal nemaivazute-nemaiauzite-nemaipomenite, le citeam de-a-ndoaselea, dar tot n-aveau sens. cand am dat de rostul lor am fost incantata.
ma rog, carevasazica n-am inteles mai nimic, mi s-a parut ca era un listoi de cuvinte alese alandala care, cateva dintre ele, rimau. dar, cum nu stiam mare parte din ele, am ajuns la concluzia ca acele cuvinte nu exista si le pot asadar inventa eu, la o adica.
dar acum imi pare rau ca am cedat in fata nedumeririi unui dictionar fara definitii & counterclockwise, pentru ca exista pur si simplu cuvinte pe care nu le poti inventa de unul singur, desi ele exista deja.
selectia si insiruirea cuvintelor avea ceva suprarealist cu totul. initial am crezut ca, din cine stie ce motive, au facutara un dictionar in care cuvintele sunt scrise dal fine al capo. si, cu aceasta nastrusnicie in minte, uitandu-ma in dictionar si picandu-mi ochii pe cuvinte totaaal nemaivazute-nemaiauzite-nemaipomenite, le citeam de-a-ndoaselea, dar tot n-aveau sens. cand am dat de rostul lor am fost incantata.
ma rog, carevasazica n-am inteles mai nimic, mi s-a parut ca era un listoi de cuvinte alese alandala care, cateva dintre ele, rimau. dar, cum nu stiam mare parte din ele, am ajuns la concluzia ca acele cuvinte nu exista si le pot asadar inventa eu, la o adica.
dar acum imi pare rau ca am cedat in fata nedumeririi unui dictionar fara definitii & counterclockwise, pentru ca exista pur si simplu cuvinte pe care nu le poti inventa de unul singur, desi ele exista deja.
vineri, 29 ianuarie 2010
oglinda & oglinjoara
in urma cu 7 ani am spart 2 oglinzi in mai putin de 2 luni. asta seara oglinda a cazut de pe masa si nu s-a spart. au trecut 7 ani, totusi, era si timpul. ianuarie spre sfarsit e momentul perfect, aniversarea e aproape completa: se inchide mai mult decat oficial un cerc care a fost vicios la un moment dat.
marți, 8 septembrie 2009
cinematografissim
regula e ca trailerul sa adune la un loc mai toate momentele reusite dintr-un film, de ajungi in cinema si te intrebi la ce te-ai mai transportat acoloşa. cu inglorious basterds e altfel: trailerul il nedreptateste. e despre dublul sens al unor obsesii: paramilitarii obsedati sa casapeasca nazisti, colectionari de scalpuri, de o parte, si nazistii obsedati de ale lor, pe de alta parte. iar obsesia principala, cea mai para si meta, este filmul. gorzo o explica bine.
ce nu am citit pana acum in nici o recenzie e ca filmul asta are un rafinament aparte, care aminteste, vag, ce-i drept, de barry lyndon-ul lui kubrick. actori excelenti (minus brad pitt) si scenariu excelent. exista ceva scene mai putin digerabile pentru un stomac subtire, dar hapurile-s hapuri. si totusi, vocea lui brad pitt isi joaca bine rolul. ar fi fost un bun actor de teatru radiofonic. filmul mut nu l-ar prinde.
asa stand lucrurile, din multe puncte de vedere a fost un an cinematografissim. si inca mai asteptam abrazos rotos & antichrist & limits of control. in aceasta ordine, care se poate sa fie si cea a aparitiei pe marile ecrane.
ce nu am citit pana acum in nici o recenzie e ca filmul asta are un rafinament aparte, care aminteste, vag, ce-i drept, de barry lyndon-ul lui kubrick. actori excelenti (minus brad pitt) si scenariu excelent. exista ceva scene mai putin digerabile pentru un stomac subtire, dar hapurile-s hapuri. si totusi, vocea lui brad pitt isi joaca bine rolul. ar fi fost un bun actor de teatru radiofonic. filmul mut nu l-ar prinde.
asa stand lucrurile, din multe puncte de vedere a fost un an cinematografissim. si inca mai asteptam abrazos rotos & antichrist & limits of control. in aceasta ordine, care se poate sa fie si cea a aparitiei pe marile ecrane.
luni, 6 iulie 2009
adaptare. pentru marile ecrane
naratorul necreditabil isi descrie personajele doar asa cum le vede el. conditia credibilitatii, asadar: sa le descrie asa cum se vad ele, din propria lor perspectiva. a-i vedea pe ceilalti asa cum se vad ei. in primul rand.
iar pentru o autocredibilizare, personajele ar fi de preferat sa se poata ipostazia si altfel decat cum se vad ele. sa-i flateze putin si naratorului orgoliul.
tot despre narator: preainaltul care a creat lumea povestibila si este Narator. de gradul intai. asta pentru naratorul lui thomas mann. unul de gradul doi.
iar pentru o autocredibilizare, personajele ar fi de preferat sa se poata ipostazia si altfel decat cum se vad ele. sa-i flateze putin si naratorului orgoliul.
tot despre narator: preainaltul care a creat lumea povestibila si este Narator. de gradul intai. asta pentru naratorul lui thomas mann. unul de gradul doi.
marți, 7 aprilie 2009
sâmbătă, 17 ianuarie 2009
luni, 12 ianuarie 2009
il y a longtemps que je t'aime/ a la claire fontane
m-a prins ora 3 pentru ca am vazut un film.
asta:
cred ca mult timp o sa treaca pana cand o sa vad altul la fel de reusit.
o vina asumata cu asupra de masura, cum se inteleg oamenii intre ei si cum se uita unii pe altii fara a se uita, despre cum se schimba recuperand crampeie de viata, doua surori, un oras de provincie care nu e un cimitir - cum sunt mai mereu orasele "mari". si nu, nu e despre eutanasie.
e primul film al lui ph. claudel. sper sa ii iasa toate la fel de bune. iar kristin scott thomas e de nerecunoscut.
de-aia o sa vina zorii peste mine. ritualul de trezire, de dupa alarma care nu ma mai urneste de mult din asternut: porumbei plimbandu-se grabit pe marginea de aluminiu a ferestrei. dar n-o sa functioneze nici asta - sau n-o sa fie nevoie, pentru ca se prea poate sa nu dorm deloc. sa incheiem cu piesa de pe generic (dar cu barbara):
asta:
cred ca mult timp o sa treaca pana cand o sa vad altul la fel de reusit.
o vina asumata cu asupra de masura, cum se inteleg oamenii intre ei si cum se uita unii pe altii fara a se uita, despre cum se schimba recuperand crampeie de viata, doua surori, un oras de provincie care nu e un cimitir - cum sunt mai mereu orasele "mari". si nu, nu e despre eutanasie.
e primul film al lui ph. claudel. sper sa ii iasa toate la fel de bune. iar kristin scott thomas e de nerecunoscut.
de-aia o sa vina zorii peste mine. ritualul de trezire, de dupa alarma care nu ma mai urneste de mult din asternut: porumbei plimbandu-se grabit pe marginea de aluminiu a ferestrei. dar n-o sa functioneze nici asta - sau n-o sa fie nevoie, pentru ca se prea poate sa nu dorm deloc. sa incheiem cu piesa de pe generic (dar cu barbara):
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)